Pressure

Mă simt fericit ori de câte ori îl văd pe Brendan Fraser. L-am iubit pe actor încă de când am văzut Mumia la cinema, când aveam doisprezece ani, și am crezut mereu că are o carismă fantastică pe ecran și că chiar poate juca. Revenirea sa pe marele ecran a fost mult așteptată, iar interpretarea sa din tristul, dar oarecum supraapreciatul The Whale, a fost de fapt destul de genială. Dar această recenzie nu este despre cariera sa de actor; este despre o nouă dramă despre cel de-al Doilea Război Mondial, de data aceasta văzută dintr-o perspectivă meteorologică.

Voiam să scriu că este primul dramă meteorologică din lume, dar avem The Weather Man, regizat de Nicolas Cage, cu Gore Verbinski și cu siguranță mai multe altele. Este o profesie care ar avea nevoie de un cuvânt bun, având în vedere că majoritatea umanității crede că meseria lor constă doar în a-și linge degetul, a-l ridica spre cer și a ghici dacă va ploua, va ploua, va ploi grindină sau va sufla o furtună. Totuși, nu e chiar atât de simplu.

Pressure, rezumat în câteva propoziții: "În ultimele ore înainte de Ziua Z din 1944, soarta lumii libere atârnă de un fir de ață. Generalul Dwight D. Eisenhower (Brendan Fraser) și căpitanul James Stagg (Andrew Scott) se confruntă cu o alegere dificilă și fatidică – să lanseze masiva Operațiune Overlord sau să riște să piardă războiul cu totul. Stagg este meteorologicul-șef al RAF, iar când oferă o prognoză critică de vreme furtunoasă deasupra Canalului Mânecii, declanșează un conflict tensionat cu liderii aliați – ar trebui invazia să fie amânată?"

Eisenhower simte tensiunea în Pressure.

Îți dă asta emoție sau unghiul sună plictisitor? Pentru mine, iese în evidență și iubesc dramele din al Doilea Război Mondial, așa că era aproape de la sine înțeles că o voi urmări. Anthony Maras este regizorul și și-a făcut debutul în lungmetraj în 2018 cu Hotel Mumbai, avându-l în rol principal pe Dev Patel, film care a fost de asemenea bazat pe evenimente reale.

În Pressure, Fraser oferă o interpretare superbă în rolul lui Eisenhower, care are ultimul cuvânt în decizia de a merge mai departe sau nu cu Ziua Z, unde totul depinde (ceva ce poate nimeni nu anticipase sau la care publicul nici măcar nu luase în considerare) dacă vremea va permite acest lucru. Sunt cele mai mici detalii care se dovedesc cu adevărat decisive, iar Irving Krick, interpretat de Chris Messina, se simte umilit atunci când expertiza sa meteorologică, care se bazează aproape exclusiv pe date istorice, este pusă sub semnul întrebării de șeful meteorologului RAF, Staff, interpretat de Andrew Scott. El insistă că trebuie să adune date meteorologice actualizate din aproape toate colțurile lumii pentru a efectua o analiză detaliată a modului exact în care bate vântul în jurul Normandiei, pentru a determina dacă o debarcare este fezabilă sau o misiune sinucigașă pură înainte ca un singur foc să fie tras.

Oricine a susținut o prezentare într-o clasă știe cum se simte asta.

Uneori Scott este superb, alteori puțin rigid, dar în Pressure face o treabă excelentă. Personalul primește un ajutor neașteptat de la Kay, interpretată de Kerry Condon, secretara lui Eisenhower, iar aici avem singurul personaj feminin proeminent din film, ceea ce în sine nu este deloc surprinzător. Aceste camere erau rezervate bărbaților, la fel ca și părți mari din mașina de război.

Pressure este relativ scurt (100 de minute), dar cred că lungimea îi joacă în favoarea sa. Când tensiunea crește, este foarte eficient. De exemplu, spre final, când timpul se scurge spre o decizie și suntem înfruntați cu clasicul montaj de fețe îngrijorate și muzică tensionată. La fel se întâmplă și cu puținele scene de război care apar, care sunt foarte bine realizate. Totuși, mi-ar fi plăcut să primesc puțin mai mult context și perspective asupra misiunii de antrenament inițiale și fatidice, Operațiunea Tiger, care aparent s-a transformat într-un masacru. Este un prolog foarte tensionat și bine realizat, dar mi-ar fi plăcut să-l văd dezvoltat mai departe și explicat în detaliu.

Există pasaje în care ritmul încetinește și, la un moment dat, interesul meu scade puțin. Totuși, per ansamblu, filmul a reușit să creeze o tensiune reală legată de vreme, un subiect care mă fascinează și care ocupă atât de mult spațiu în conversațiile cotidiene. Interpretările și dialogurile ridică nivelul și îmi place și aspectul emoțional care, fără a dezvălui prea mult, se concentrează pe viața privată a lui Stagg, unde el își suprimă sentimentele și temerile într-un mod aproape supraomenesc pentru a livra date care ar putea salva mii și mii de vieți și ar putea fi decisive pentru avansul Aliaților. E frumos și trist. Pressure este departe de a fi cel mai bun film despre al Doilea Război Mondial pe care l-am văzut, dar oferă o perspectivă interesantă și este foarte bine realizat.