Cloverpit

Când a fost ultima dată când ai stat în fața unui bandit cu un singur braț, ai introdus o bancnotă și ai simțit acea atracție magnetică când luminile clipeau și roțile se învârteau? Poate niciodată, poate într-un hotel dubios din sudul Europei unde aparatul mirosea a țigări și plastic ieftin. Oricum ar fi, toată lumea știe instinctiv de ce se numește bandit cu un singur braț. E construit să te jefuiască - fără milă. Și exact aici începe Cloverpit: în camera murdară unde ești blocat cu un aparat de păcănele, un telefon roșu, o toaletă stricată și un automat de depozit care pare să râdă de fiecare dată când îl încarci cu mai mulți bani. Sub picioarele tale, o trapă care duce direct în întuneric, un abis care se deschide și așteaptă să te prindă când eșuezi. Este o situație atât de simplă încât aproape râzi de ea, dar în același timp ingenioasă. Pentru că știi încă de la prima întoarcere ce e în joc: totul.

Premisa este la fel de directă pe cât este de sadică. Îi datorezi diavolului de jocuri de noroc o datorie, iar aceasta crește cu fiecare rundă pe care o joci. Trei runde să răsplătești, dacă eșuezi, ușa se deschide și cazi. Reușești? Ei bine, felicitări. Apoi doar strânge din dinți, pentru că datoria crește la următorul nivel și diavolul de pe cealaltă parte a liniei telefonice pune miza. Și vorbind de telefon – telefonul roșu sună după o rundă reușită și îți oferă trei opțiuni: poate dublezi valoarea lămâilor, crește șansele de sigilii sau faci altceva obscur care schimbă ADN-ul întregului aparat. Toate acestea sunt presărate cu un mic chioșc unde poți cumpăra amulete: un ardei iute verde care îți amortizează norocul, o biblie sfântă care te salvează de trei șaseuri (666 - mai mult sau mai puțin moarte în Cloverpit, desigur) sau alte gadgeturi ciudate care încet, dar sigur, îți construiesc propria meta personală la aparatele de păcănele. Este în același timp genial și fără speranță adictiv, un sistem în care fiecare rundă este unică, dar se bazează întotdeauna pe aceeași fundație evidentă: trage de manetă și ești gata de plecare.

Puțină culoare pe pereți, o mochetă moale cu franjuri și câteva picturi frumoase pot face atmosfera cu adevărat primitoare – sau ce crezi?

Nu poți juca Cloverpit fără să faci paralele cu Balatro, pokerul rougelite care practic a dat viață întregului subgen. Fără LocalThunk, Cloverpit probabil nu ar fi existat niciodată, putem fi sinceri în privința asta. Dar aceasta nu este o imitație palidă, este un frate care a ales o cale complet diferită. Unde Balatro este construit pe eleganța matematică a mâinii de poker, Cloverpit este construit pe inima brutală a norocului. Înmulțirile, combinațiile, valorile crescute și efectele aleatorii stau la baza ambelor jocuri – dar în timp ce Balatro evocă senzația de a construi un pachet de cărți calibrat fin, Cloverpit se simte ca și cum ai sta pe podeaua cazinoului cu o găleată de monede și o speranță nebună că luminile jackpotului vor începe să clipească frenetic. Este murdar, intens și cumva ciudat de pur în răul său.

Este și un FPS. Da, sună ciudat, dar e adevărat. Te plimbi prin acea celulă claustrofobică, mirosind a mucegai și disperare, și trebuie să faci alegeri mici tot timpul. Nu este multă libertate, dar suficient cât să te facă să te simți prins, închis și urmărit. Toaleta stricată stă acolo, privindu-te ca un martor tăcut, gata să-ți înghită durerile, la propriu. De fiecare dată când faci ceva – cumperi o amuletă, răspunzi la telefon, te joci la aparat – propria ta tragedie se construiește încet. Și cu fiecare rundă, realizezi că nu este vorba dacă vei muri, ci când.

"Lucky Charms", împreună cu acel telefon, sunt cele mai importante componente pentru a face aparatul de păcănele să explodeze la propriu.

Și mori. Adesea. Dar fiecare moarte înseamnă și progres, pentru că este un roguelite, iar fiecare eșec deblochează obiecte noi, combinații noi, moduri noi de a manipula mașina. Primul jackpot pare o victorie personală, aproape ca și cum ai trișa sistemul, deși în adâncul sufletului știi că casa câștigă întotdeauna. Poate că aceasta este cea mai mare realizare a Cloverpit: că reușește să te facă să vrei să mergi mai departe, chiar și atunci când știi că pierderea este o constatare previzibilă. Că reușește să-ți ofere mici victorii care par monumentale în momentul respectiv, chiar dacă nu fac decât să ducă la datorii și mai mari. Este aproape poetic în cinismul său.

Grafica este o clară flirtare cu estetica retro. Pixeli grosieri, culori murdare, un design care merge pe linia dintre urât fermecător și deliberat stilat. Există o atmosferă claustrofobă, aproape apăsătoare în cameră, întărită de peisajul sonor: frecarea aparatului, clinchetul monedelor, sunetul brusc al telefonului. Este simplu, dar funcționează, iar atmosfera susține întregul joc mai mult decât ar putea oricare altă poveste. Pentru că există o poveste despre motivul pentru care ești acolo, cine te-a închis, ce te așteaptă afară. Dar este mai mult peisaj decât altceva, o scuză vagă pentru a construi acel sentiment transpirat de captivitate. Povestea principală este la fel ca în orice cazinou: tu, împotriva întâmplării.

Totuși, nu totul este perfect. Textele care descriu farmecele și efectele sunt inițial complet de neînțeles. Numere suprapuse, procente și termeni care par un fel de limbaj intern de cod. De înțeles, sigur – jocul se bazează pe matematică – dar nu ar fi stricat să aibă o curbă de învățare puțin mai lină. Aici jocul pierde, pentru că devine mai frustrant decât misterios când nu înțelegi ce face de fapt un lucru nou. Nu mă deranjează să mă simt prost în jocuri, dar vreau măcar o șansă să pretind că înțeleg.

Un moment rar de jackpot.

Și apoi era elementul de groază. Jocul este susținut (de unii ) ca fiind un joc de groază, dar asta e cam forțat. Sigur, e întunecat, înfricoșător, claustrofobic și clar murdar, dar Cloverpit este mai mult satiră decât groază. Mai mult comentarii despre dependența de jocuri de noroc, capitalism și toată această mașinărie perpetuă pe care o numim divertisment modern decât orice altceva. Și funcționează. Satira este brută, dar este și amuzantă, aproape dureros de precisă. Te face să râzi de absurditatea de a introduce bani într-o mașinărie, deși știi că așa arată lumea uneori.

Îmi place Cloverpit, chiar îmi place. Nu este un joc perfect, nici măcar unul deosebit de corect, dar este unul profund distractiv. Ia simplitatea unui aparat de păcănele și o transformă într-un dans al morții, o luptă constantă împotriva întâmplării și a propriilor impulsuri. Nu este la fel de finisat sau adictiv ca Balatro, dar totuși atinge ceva fundamental în creierul jucătorilor de jocuri de noroc: senzația că următorul spin ar putea fi cel care schimbă totul. Și chiar dacă nu se întâmplă niciodată, chiar dacă știi că mașina este trucată de la început, stai acolo și desenezi din nou. Și iar. Și iar.

Cloverpit este un joc pe care nu ar trebui să-l joci, dar nu te poți opri din joc. Și asta, prietenii mei, este probabil cea mai exactă recenzie pe care o poți da unui joc care vorbește despre a nu te putea opri niciodată cu adevărat.