The Drifter

Te trezești într-o catacombă slab luminată. Un monstru grotesc cu ochi verzi, reci și căutători ca niște raze laser, se aruncă spre tine, membrele sale lungi și întinse semănând cu săbii vii de samurai. Încerci să-l înjunghii cu un cuțit tocit. O decizie fatală. Monstrul te străpunge. Durere. Lumină albă. Rebirth.

Încearcă din nou. De data asta te ascunzi într-un colț mic. Monstrul merge încet, picioarele subțiri de păianjen gâdilându-ți fața transpirată, la câțiva milimetri distanță. Ai supraviețuit. Dar doar câteva secunde mai mult decât data trecută. În momentul în care părăsești umbrele, ești din nou străpuns. Mai multă durere. Lumină albă. Rebirth.

Pe baza acestei descrieri, cineva ar putea crede că The Drifter a fost un joc Soulslike dificil. Sau un joc survival horror. Dar nu. Este ceva la fel de simplu ca un bun joc vechi de tip point & click, și unul excelent.

Sunt cuvinte mari, dar The Drifter își dovedește valoarea încă din prima secundă. Jocul începe cu vagabondul Mick Carter care sosește în orașul său natal într-un vagon de marfă pentru a participa la înmormântarea mamei sale. Ajungând pe malul apei, mașina este atacată brusc de forțe speciale asemănătoare lui Sam Fisher, iar tovarășii lui Carter sunt împușcați de gloanțe. Asta stabilește tonul.

The Drifter nu se teme să șocheze și nu trece mult până când Carter însuși suferă o soartă teribilă. Este capturat, legat de o ancoră și aruncat în bazinul rece și murdar al portului. Ca jucător, încerci disperat să găsești o soluție, dar oricât de mult dai click, nu poți face nimic. Ecranul se estompează în negru. Carter moare.

Și apoi este readus la viață într-o explozie dureroasă de lumină. Acum îl poți descurca, iar jocul poate începe cu adevărat.

Ecranele atmosferice dintre fiecare capitol oferă jocului o prezentare aproape cinematografică, în ciuda graficii pixelate.

Misterul central al modului în care ai putea supraviețui propriei morți formează baza jocului, dar mai întâi există întrebări mai presante. Cine vrea să fii mort? De ce dispar misterios oamenii fără adăpost? Și ce s-a întâmplat cu jurnalistul pe care agenții l-au prins în același timp în care te-au prins pe tine?

Prima jumătate a jocului amintește oarecum de clasicele anilor '90 precum Gabriel Knight: Sins of the Father și Broken Sword: Shadows of the Templar. Folosind o hartă, poți să te muți între câteva locații separate; biroul jurnalistului dispărut, casa fostei tale soții, cimitirul și malul menționat. Fiecare locație conține de obicei una sau două persoane pe care trebuie să încerci să le manipulezi sau să le distragi. De exemplu, groparul morocănos nu îl lasă pe Carter să intre la înmormântarea mamei sale, în timp ce recepționera ziarului local neglijează toate atribuțiile, cu excepția uneia, ținând la distanță vizitatorii curioși.

Este un gameplay standard de tip point & click, dar asta nu contează, pentru că puzzle-urile sunt atât distractive, cât și, nu în ultimul rând, logice. Da, tot trebuie să gândești în afara tiparelor, dar doar puțin. Ca vagabond, Mick Carter este obișnuit să se descurce cu resurse limitate și adesea trebuie să folosești aceleași unelte – cum ar fi un termos, un cuțit sau o șurubelniță – pentru mai multe puzzle-uri diferite. Acest lucru face ca puzzle-urile să fie mai realiste decât în jocurile tipice point & click, unde adesea devin puțin prea asemănătoare cu cele ale lui MacGyver.

Nici prezentarea nu pare revoluționară la prima vedere. Grafica pixelată a dominat genul încă de la începutul anilor 2010, dar rareori a fost la fel de bine realizată ca aici. Acest lucru se datorează, nu în ultimul rând, utilizării eficiente a luminii și umbrelor. Scenele nu sunt niciodată statice, iar luminile pâlpâitoare, completate de efecte precum ploaia și vântul, creează o prezentare atmosferică. The Drifter dovedește că nu ai nevoie de ray tracing și fotorealism pentru a crea grafică atmosferică și vie.

Prezentarea lui The Drifter este fără egal.

Ceea ce face prezentarea și mai impresionantă este faptul că nu interferează niciodată cu gameplay-ul. The Drifter renunță la multe dintre funcțiile de suport pe care le folosesc jocurile noi point & click, cum ar fi posibilitatea de a evidenția obiecte sau un sistem de indicii integrat. Totuși, în niciun moment nu m-am blocat serios, deoarece obiectele importante și cele interactive sunt întotdeauna clar vizibile. Interfața ajută și ea aici. Dacă ai examinat deja un obiect și acesta nu este relevant pentru progresul tău ulterior, nu mai poți da click pe el. În schimb, cursorul tău devine un X, iar tu primești o observație scrisă în loc de o replică rostită, o metodă ingenioasă de a restrânge domeniul acțiunii jucătorului.

În rest, toate dialogurile și observațiile sunt rostite cu mare precizie și empatie. The Drifter are loc în Australia, iar dialectul australian ușor aspru se potrivește perfect cu tonul jocului. Adrian Vaughan, în special, este absolut remarcabil în rolul protagonistului nostru presat, iar numeroasele sale observații morocănoase sunt îndulcite de o căldură autentică, care îl face pe Carter un personaj extrem de credibil și plăcut, în ciuda numeroaselor sale defecte. Totuși, toți actorii de voce fac o treabă excelentă, și am fost foarte surprins când am văzut în generic că doar 5-6 persoane au dat voce întregului grup de personaje. Coloana sonoră sintetizatoare a jocului merită, de asemenea, multă apreciere, deoarece merge mână în mână cu intriga și atmosfera jocului.

Chiar și cea mai bună interpretare vocală nu poate ridica un scenariu cu dialoguri și coerență slabe, dar, din fericire, povestea este doar un alt parametru în care The Drifter strălucește. După cum am menționat, începe ca un thriller, dar treptat intriga se transformă și devine mai SF, puțin ca The X-Files. Da, la final, povestea chiar o ia complet razna, dar scenaristul jocului reușește totuși să țină evidența tuturor firelor narative, și asta e impresionant, pentru că sunt multe de urmărit. Dacă ar trebui să găsesc ceva de care să mă plâng, anumite personaje poate nu au puțină profunzime, iar povestea uneori flirtează cu melodramă și clișee. Dar, per total, aceasta este o critică foarte minoră.

În centrul intrigii jocului se află învierea misterioasă a lui Mick Carter la începutul jocului. Se dovedește rapid că nu este un miracol ieftin și izolat. Nu, Carter învie iar și iar. Această abilitate foarte utilă este integrată inteligent în gameplay-ul jocului, mai ales în numeroasele "scenarii cu boss", care sunt situații extrem de presante unde cea mai mică greșeală poate duce la moartea ta și la învierea imediată.

Cu foarte puține acțiuni posibile, sarcina ta este să interacționezi cu diferitele puncte fierbinți în ordinea corectă. Nu, nu sună foarte interesant când este descris în termeni atât de abstracti, dar în practică funcționează incredibil de bine și sper că începutul acestei recenzii ți-a oferit o mică mostră a ceea ce poți aștepta. Dialogul este scurt, disperat și susține acțiunea sălbatică când, de exemplu, te arunci pe fereastră, atârnând de un cablu de alimentare cu un monstru misterios pe urmele tale. Vei muri de multe ori, dar acesta este scopul, pentru că prin asta înveți din greșelile tale și poți reuși în cele din urmă să faci o evadare perfect executată. Deși este un truc complet diferit care îți permite să atingi perfecțiunea, mi-a amintit puțin de Superhot.

De multe ori ai spatele la perete în The Drifter.

Este greu să nu faci o paralelă cu dezvoltarea jocului, pentru că The Drifter pare un joc care a învățat din numeroasele greșeli ale genului point-and-click și apoi a creat o experiență aproape perfectă. Morțile de tip Sierra nu împiedică jocul, ci îl ridică la noi culmi, iar puzzle-urile caraghioase care adesea spargeau imersiunea în jocurile serioase point-and-click au fost înlocuite aici cu puzzle-uri rafinate și logice.

Din când în când, apare un joc care pare revoluționar fără să introducă neapărat ceva nou. În schimb, jocul preia elemente din alte titluri similare și le combină cu atâta măiestrie încât genul ca întreg face un pas înainte. Știm asta din jocurile open world cu Grand Theft Auto III sau din genul FPS cu Half Life 2. Acum, genul point-and-click are și el un astfel de joc. Găsirea defectelor la The Drifter este la fel de dificilă ca vânătoarea de pixeli în jocurile clasice point & click și, prin urmare, merită în mod natural cea mai mare notă posibilă.